În
prima zi de facultate, profesorul ni s-a prezentat și ne-a dat drept
sarcină să facem cunoștință cu cineva necunoscut. M-am ridicat să mă uit
în jur și atunci o mână fragilă îmi atinse umărul.
Când m-am
întors, am văzut o bătrânică măruntă, cu chipul brăzdat de riduri, care
mă privea cu un zâmbet ce îi lumina întreaga ființă. Spuse:
- Bună, frumosule. Mă numesc Rose. Am 86 de ani. Pot să te îmbrățișez?
Am izbucnit în râs și, după acceptul meu, mă strânse în brațe cu putere.
- Ce cauți la universitate la vârsta asta fragedă și inocentă? am întrebat.
- Vreau să găsesc un bărbat bogat, să mă căsătoresc, să mă stabilesc la casa mea, să fac niște copii, răspunse ea zâmbind.
- Hai să lăsăm gluma, am reluat.
Eram foarte curios să aflu ce o motivase să abordeze acest gen de provocare la vârsta ei.
- Dintotdeauna mi-am dorit să merg la universitate și acuma mi se îndeplinește visul, îmi spuse.
După curs ne-am dus la bufetul studențesc și am băut un milkshake de ciocolată.
Ne-am împrietenit pe loc.
Timp de trei luni, zilnic, după ore, plecam împreună și stăteam de
vorbă necontenit. Eram de-a dreptul fascinat să îi ascult acestei
“mașinării a timpului “confesiunile atât de bogate în înțelepciune și
experiență.
De-a lungul anului, Rose a devenit “mascota ”
campusului și se împrietenea cu ușurință cu toată lumea, oriunde s-ar fi
dus. Îi plăcea să se pună la patru ace și să se lăfăie în atenția pe
care i-o acorda toată lumea în jur. Și se bucura de fiecare clipă. La
sfârșitul semestrului am invitat-o pe Rose să țină un discurs la
banchetul fotbaliștilor.
Îmi vor rămâne mereu în minte
învățăturile ei. A fost prezentată și a pornit spre tribună. Când a
început discursul ei pregătit de acasă, a scăpat trei dintre cele cinci
cartonașe pe care își notase ce voia să spună. Deranjată și stanjenită,
se aplecă spre microfon și spuse pur și simplu:
- Îmi pare rău
că sunt atât de neîndemantică. Am renunțat la bere în favoarea
whiskeyului și marca asta, Lent, mă bagă în mormânt. N-am să reușesc să
mai pun în ordine cartonașele astea, așa că am să vă spun ceea ce știu.
Noi am ras și ea tuși ca să-și dreagă glasul. Continuă:
- Nu încetam să ne jucăm pentru că îmbătrânim. Îmbătrânim pentru că
încetăm să ne jucăm. Există numai patru secrete pentru a te menține
tânăr, a fi fericit și a deveni un om de succes.
Trebuie să
râzi și să guști umorul fiecărei zile. Trebuie să ai un vis. Atunci când
rămâi fără vise, mori. Suntem înconjurați de oameni morți și nici nu ne
dăm seama.
E o mare diferență între a îmbătrâni și a evolua.
Dacă ai 19 ani și stai în pat inert timp de un an, fără să faci un lucru
productiv, vei împlini 20 de ani. Dacă am 87 de ani și zac în pat timp
de un an fără să fac nimic voi împlini 88. Toată lumea îmbătrânește. Nu e
nevoie de talent sau pricepere. Ideea e să evoluezi, identificând mereu
oportunitățile care se ascund în inima schimbării.
Nu regreta
nimic. Cei care sunt deja bătrâni nu regretă ceea ce au facut, ci mai
degrabă ceea ce nu au făcut. Numai cei care au regrete se tem de moarte.
Și-a încheiat discursul cântând cu avânt “Trandafirul”. Ne-a încurajat
să îi studiem versurile și să le punem în practică în viața cotidiană.
Rose și-a luat diploma pe care o dorise atâția ani.
La o săptămână după absolvire, Rose s-a stins pe tăcute în somn. Peste
2000 de studenți au fost alături de cea care le-a demonstrat că: nu e
niciodata prea târziu să fii ceea ce vrei să fii.
ȘI NU UITAȚI:
NU POȚI ALEGE SĂ ÎMBĂTRÂNEȘTI SAU NU; DAR POȚI ALEGE SĂ EVOLUEZI!
După ce terminați de citit, trimite aceste rânduri tuturor prietenilor tăi, le va prinde bine, cum cred că și ție. Îți mai zic…
Să-ți păstrezi simțul umorului la orice vârstă pare să fie rețeta perfectă uneori. Poți alege și tu.
